Ne-am gândit o bună bucată de timp cum să ne denumim pensiunea și cum să o decorăm pentru ca cei care vor fi cazați la noi să se simtă bine, relaxați, să simtă căldură sufletească, să le putem oferi sentimente de omenie, cumsecădenie, prietenie și de ce nu, afecțiune. Și ne -a venit ideea că oamenii au folosit mereu florile pentru a-si transmite mesajele secrete, folosindu-se de natura pentru a le îndeplini misiunea. Atunci am apelat la delicatele și frumoasele zorele, flori care simbolizează afecțiunea și prietenia. Fiecare floare durează o singură zi care se deschie în zori şi se închide când încălzeşte soarele.
Vă așteptăm cu drag să vă bucurați de frumusețea dimineților de vară cu zorele vesele ce se deschid sub primele raze de soare, aceste mici trompete pentru zânele florilor din povești care cântă la ele și vă cheamă cu nespusă duioșie să ne vizitați.
Cateva informații despre
Valea Frumoasei
Aşezată într-o zonă liniştita Pensiunea Căsuța cu Zorele, în localitatea Mărtinie de pe Valea Sebeșului, vă aşteaptă în orice moment al anului, oferindu-vă servicii turistice de calitate, pentru oaspeţi care doresc şi apreciază condiţii de cazare deosebite, relaxare şi liniște într-o atmosferă caldă şi prietenoasă.
Valea Sebeşului, cunoscută in zona superioară şi sub numele de Valea Frumoasei, este situată în sudul Transilvaniei, în partea centrală a Carpaţilor Meridionali, Sebes, Judetul Alba.
Râul Sebeş formează una dintre cele mai sălbatice văi carpatine din România, impresionând prin diversitate şi originalitate. Relieful, reţeaua hidrografica bogată a zonei, abundenţa şi varietatea florei şi faunei, monumentele sale naturale, fac din Valea Sebeşului un loc potrivit pentru toate categoriile de turişti în toate anotimpurile.
Sub forma unui mic pârâu de munte, Frumoasa izvorăşte de sub culmea Cindrel- Frumoasa, iar pe un parcurs de cca 22 km, până la confluenţa cu Sălanele, unde s-a construit lacul de acumulare de la Oaşa, poartă numele de Frumoasa.
În aval de acest baraj şi până la vărsare în Mureş, râul işi schimba numele in Sebeş (denumirea vine cel mai probabil din limba maghiara „Râul Repede” ).
Râul Sebeş parcurge în total o distanţa de circa 93 km cu o diferenţă de nivel de 2000 m, şi are o suprafaţă a bazinului hidrografic de 1289 kmp. Până la vărsarea în râul Mureş, Sebeşul traverseaza trei forme de relief diferite (munţi, dealuri piemontane şi culoare depresionare cu terase).
Drumul de pe Valea Sebeşului (acum DN67C) a fost din cele mai vechi timpuri calea de legătură între românii aşezaţi pe cei doi versanţi ai Carpaţilor, fiind cea mai înaltă şosea transcarpatică în Pasul Urdele (la 2.145 m). Drumul face legătura între Sebeş si oraşul Novaci din judeţul Gorj.
O scurtă povestioară
Povestea celor trei surori – Zorele
Erau odată trei surori, toate frumoase şi muncitoare. Lumea din satul lor le-a pus numele Zorele, pentru că se duceau pe câmp la muncă de cum ieşeau zorii. Într-o zi, un trimis al Domnului a ajuns pe Pământ şi a umblat peste tot în căutarea unor oameni buni. Ajuns în satul Zorelelor, sătenii l-au întâmpinat cu ţipete şi urlete, din cauza straielor sale, considerându-l un vrăjitor. A ajuns pe câmpul unde munceau fetele şi le-a cerut ceva de mâncare. Fetele degrabă i-au dat apă şi mâncare şi au avut grijă de el. Orbiţi de ură, sătenii s-au înarmat cu coase şi furci şi au venit să-i omoare pe cei patru, crezând că pun la cale o vrăjitorie. După ce i-au omorât au luat rămăşiţele pământeşti ale lor şi le-au pus într-o groapă, fără să le aşeze lumânări, cum este obiceiul creştinesc. Plini de remuşcări, sătenii au venit a doua zi să îi înmormânteze, însă, pe locul în care au fost trupurile lor, au răsărit nişte floricele albăstrii de o frumuseţe dumnezeiască, ce-şi închideau pălăriuţele de fiecare dată când se apropia ora prânzului fatidic.
LEGENDELE ZORELEI
Un împărat şi-o-mpărăteasă
Aveau o mândră fată-n casă.
Dar, pe măsură ce creştea,
Şi tot mai mândră se făcea,
Şi tot mai tare suferea,
Căci pe Luceafăr îl iubea.
Venea şi el în orice seară
Să stea de vorbă iar şi iară,
Dar cum ei nu înţelegeau
Deloc ce are, se temeau
Că fata lor a-nnebunit.
Căci unde s-a mai pomenit
Ca cineva la geam să stea
Şi să vorbească, parc-avea
Pe cineva în faţă!?
Când, Părinţii fetei, discutând
Cu ea ceva mai serios
Au înţeles c-un făt frumos
De toate e răspunzător,
Au vrut să vină-n faţa lor,
Să vadă cam ce hram avea
De este-acela demn de ea.
Încrezătoare, şi-a deschis Copila inima
şi-a zis Părinţilor c-al ei iubit E fiul soarelui,
menit Ca noaptea mări să lumineze,
Pe marinari să-i dirijeze.
Atunci, mai rău s-au speriat.
Poruncă împăratu-a dat
Să i se facă un palat
Din sticlă-n mare aruncat,
Acolo fiica lor să stea.
Căci împăratul se gândea:
Problema lor va dispărea
Luceafărul nu mai putea
La geamul fetei să mai vină
Dorind de vorbă să o ţină
Şi-n scurtă vreme fata lor
Îl va uita pe-acel fecior.
Dar asta nu s-a întâmplat,
Aşa că s-a mobilizat
Nefericitul împărat
Un bal de a organizat
Să vină orişicine vrea,
Convins fiind că va putea
Copila mire să-şi aleagă.
Şi a dansat ea noaptea-ntreagă
Doar cu un fecioraş frumos,
De nu se ştie unde scos,
Dar după cum ei se priveau
Se-nţelegea că se iubeau
Şi că de mult se cunoşteau.
Dar când mai bine-nțelegeau
Că este omul potrivit,
În grabă, tânăru-a fugit.
Când iar cu fata au vorbit,
Aceasta lor le-a povestit
Că este tânărul acel Luceafărul iubit
pe el De mire, numai, îl dorea.
Când împăratul şi-auzea
Copila în ce fel vorbea,
Că-i posedată, se gândea
Şi-a spus că, într-o mănăstire
Să i se facă ei citire,
A doua zi va şi pleca.
Iar fata chiar se implica,
Spunând că-i foarte bucuroasă,
Decât să fie-nchisă-n casă,
Mai bine la un geam va sta
Şi fericirea va gusta,
Pe cer, iubitul tot privind,
La geam, în linişte vorbind
Luceafărul s-a arătat
A fi nespus de supărat
Că taina lor a fost trădată,
Motiv având ca niciodată
Să n-o mai vadă.
Ce păcat, Să plece, n-a mai acceptat
La mănăstire, căci n-avea La geam cu cine să mai stea.
A doua zi, spre mănăstire
Pornea cu-nsoţitori, dar ştire
Le-a dat pe drum că pleacă ea
Doar cu un cal şi să nu-i stea În cale nimeni.
S-au opus Slujbaşii,
însă a mai spus Că le dădea
pentru-mpărat Un bileţel de ea semnat,
Precum nu e vreun vinovat.
Şi mult a mers, dar nu a dat
De niciun semn ce ar putea S-o ducă la iubit.
Părea Ca vai de ea când a ajuns La un bordei.
Primi răspuns De înăuntru-abia-abia,
Căci o bătrână-l stăpânea.
Era chiar sfânta Duminică.
Atunci, copila, fără frică,
I-a povestit ce o ardea.
Bătrâna o înţelegea
Şi sus, pe-un nor, i-a arătat
Un mare, luminos palat,
Menţionând că-i casa cea
La care dânsa trebuia Să-l caute pe-al ei iubit.
Tot sfânta i-a mai dăruit Şi o sticluţă-n care-avea
Un ceai, pe care să i-l dea,
Chiar înainte de culcare,
Să doarmă bine, mândrul soare.
O vrajă a făcut îndată Bătrâna,
astfel înălţată Ea s-a văzut şi s-a oprit Chiar la palat.
Prea fericit Luceafărul s-a arătat,
Dar se temea că supărat
Va fi năbădăiosul soare.
Scoţând sticluţa cu licoare,
Problema lor o rezolvare Deja avea.
Cu grijă mare, Căci de părinte s-a temut,
Luceafărul a prefăcut În floare pe iubita lui.
Astfel, în calea soarelui În timpul zilei nu stătea,
În timpul nopţii, ea putea Să fie fată şi vorbeau
În linişte oricât doreau.
Iar soarele adânc dormea
Şi nici măcar nu bănuia
Că fiul său nu apărea
Şi întunericul domnea.
Vapoarele se tamponau,
Se răsturnau şi dispăreau În apa mării.
A venit Acasă foarte obosit Odată soarele.
N-a vrut Nici să mănânce,
n-a putut Nici din licoarea ce-i dădeau Să bea măcar.
Pe când vorbeau Îndrăgostiţii liniştiţi,
De soare-au fost descoperiţi.
Preocupat de ce-a văzut În timpul zilei,
n-a putut Să doarmă,
foarte supărat Fiind de tot ce s-a-ntâmplat.
Tiptil, tiptil, s-a strecurat
Şi ce vorbeau a ascultat.
A înţeles ce s-a-ntâmplat:
Luceafărul, preocupat De musafira ce avea,
Deloc pe cer nu apărea,
Şi locul lui a fost luat De întuneric.
Supărat, fiind pe floarea ce-a crezut
Că de la sine a crescut,
Doar o sămânţă a făcut
Din ea şi vântul a văzut
cum spre pământ cădea uşor.
Acesta, binevoitor,
A îndreptat-o spre palat.
Împărăteasa a luat Sămânţa
şi a poruncit Să fie pusă negreşit
Chiar în balconul ei.
Creştea O floare care-o atrăgea.
Luceafărul a poposit Tot în balcon
şi-a povestit Împărătesei c-o avea Acolo,
în ghiveci pe-acea Zorina, draga fiică-a ei.
Făcu aceasta lăstărei Şi semincioare.
Le ducea Şi vântul de le-mprăştia,
Dar încă le mai dăruia Şi-mpărăteasa,
căci dorea Zorina să se înmulţească.
În zori de zi să înflorească
Această floare îndrăznea,
În timpul nopţii se-nchidea.
Zorina, nume a avut,
Că-n zori de zi ea s-a născut.
Zorea atunci i se spunea
Că doar în zori ea înflorea
Şi azi tot lângă casă creşte
Zorela şi-o împodobeşte.
